@pwkff: я теку #Haitani #БратьяХайтани #Ран #Риндо #РанИриндо #токийскиемстители #бонтен #fyp #реки #foryoupage #Риндоиран

meowq🌸🎼
meowq🌸🎼
Open In TikTok:
Region: US
Friday 17 July 2026 18:02:14 GMT
4684
1575
8
66

Music

Download

Comments

teidbsvuw
kssns :
КАК ЖЕ РИНДО ПОДХОДИТ ГОЛОС Я ОРУ
2026-07-18 06:29:53
52
yaderny_tarakan
бочка тимофей багажников :
хайтани, так еще и под фладду❤
2026-07-18 02:42:19
17
krist7._
𝖈𝖍𝖗𝖎𝖘 :
ОДАААА
2026-07-18 19:10:02
1
sorajut
Картель :
я ваши руки целовала
2026-07-18 02:50:50
4
kqwwwx01
kqwwwx01 :
😳😳😳
2026-07-18 09:20:17
1
To see more videos from user @pwkff, please go to the Tikwm homepage.

Other Videos

🎃🎃🎃🌞🌝🌟 Se spune că, demult, pe vremea când oamenii încă puteau vorbi cu vântul, iar Soarele cobora uneori pe pământ să vadă cum trăiesc muritorii, într-un sat de la marginea unei păduri locuia un om pe nume Dovran. Dovran era cel mai bogat gospodar din ținut. Avea hambare pline cu grâu, livezi întinse și pungi cu galbeni ascunse sub podeaua casei. Dar avea și un mare păcat: Era atât de zgârcit, încât nu dădea nimănui nimic. Dacă un copil flămând îi cerea un măr, închidea poarta. Dacă un bătrân îi cerea o bucată de pâine, întorcea capul. Iar dacă un călător obosit îl ruga să-i dea o cană cu apă, Dovran îi spunea: — Apa e a mea. Du-te și caută-ți alta! Într-o vară, peste ținut s-a abătut o secetă cumplită. Pământul a crăpat, fântânile au secat, iar grâul s-a uscat pe câmp. Doar grădina lui Dovran rămăsese verde, pentru că omul ascunsese butoaie întregi cu apă în pivniță. Sătenii au venit la poarta lui. — Dă-ne puțină apă! Copiii noștri suferă de sete! Dar Dovran a încuiat poarta. — Plecați! Este apa mea! În acea seară, Soarele, care văzuse totul de pe cer, a coborât pe pământ sub chipul unui copil desculț. A bătut la poarta lui Dovran. — Om bun, dă-mi o cană cu apă. Dovran a râs. — Apă? Pentru un străin? Niciodată! Copilul a privit spre cer. — Atunci dă-mi măcar o bucată de pâine. — Pleacă! — Un singur bob de grâu? — Nici atât! Atunci copilul s-a transformat într-o lumină atât de puternică, încât Dovran a căzut în genunchi. În fața lui stătea Soarele. — Ai primit de la mine lumină fără să plătești. Căldură fără să ceri. Am copt grâul tău și am îndulcit fructele livezilor tale. Dar tu nu ai fost în stare să dăruiești nici măcar un bob. Dovran s-a speriat. Dar, chiar și atunci, lăcomia lui a fost mai puternică decât frica. S-a repezit spre Soare cu un sac uriaș. — Dacă te prind, toată lumina va fi numai a mea! Și a încercat să ascundă Soarele în sac. Atunci cerul s-a întunecat. Un tunet a zguduit pământul. Iar Soarele a rostit: — Ai vrut să mă ascunzi și să păstrezi lumina doar pentru tine. De astăzi, vei purta culoarea mea, dar nu vei mai putea ascunde nimic! În aceeași clipă, trupul lui Dovran a început să se umfle. S-a făcut mare. Și mai mare. Pielea i s-a făcut portocalie și lucioasă, iar pântecele i s-a umplut cu sute de semințe. Omul cel zgârcit s-a transformat în primul dovleac. Soarele l-a așezat în mijlocul grădinii și i-a spus: — Ai refuzat să dai un singur bob. Acum vei purta sute de semințe în tine, iar oamenii te vor deschide și le vor împărți. Din semințele primului dovleac au crescut alte plante, care s-au întins peste garduri, prin grădini și peste câmpuri. Iar când a venit toamna, fiecare familie din sat a primit câte un dovleac mare și auriu. Din pulpa lui au făcut mâncare. Din semințe au păstrat pentru anul următor. Și nimeni nu a mai suferit de foame. De atunci, dovleacul este mare și rotund, ca pântecele unui om care a vrut să adune totul pentru sine. Poartă culoarea aurie a Soarelui pe care Dovran a încercat să-l fure. Și ascunde în el sute de semințe, pentru ca ceea ce odinioară un om a refuzat să împartă să poată fi dăruit, an după an, tuturor. Iar bătrânii spun că, dacă bați ușor într-un dovleac copt și auzi un sunet gol, acela este ecoul hambarelor lui Dovran… hambare care au fost cândva pline de bogății, dar goale de bunătate. Pentru că adevărata bogăție nu este ceea ce strângi și ascunzi, ci ceea ce lași în urma ta pentru ceilalți. 🎃🍂
🎃🎃🎃🌞🌝🌟 Se spune că, demult, pe vremea când oamenii încă puteau vorbi cu vântul, iar Soarele cobora uneori pe pământ să vadă cum trăiesc muritorii, într-un sat de la marginea unei păduri locuia un om pe nume Dovran. Dovran era cel mai bogat gospodar din ținut. Avea hambare pline cu grâu, livezi întinse și pungi cu galbeni ascunse sub podeaua casei. Dar avea și un mare păcat: Era atât de zgârcit, încât nu dădea nimănui nimic. Dacă un copil flămând îi cerea un măr, închidea poarta. Dacă un bătrân îi cerea o bucată de pâine, întorcea capul. Iar dacă un călător obosit îl ruga să-i dea o cană cu apă, Dovran îi spunea: — Apa e a mea. Du-te și caută-ți alta! Într-o vară, peste ținut s-a abătut o secetă cumplită. Pământul a crăpat, fântânile au secat, iar grâul s-a uscat pe câmp. Doar grădina lui Dovran rămăsese verde, pentru că omul ascunsese butoaie întregi cu apă în pivniță. Sătenii au venit la poarta lui. — Dă-ne puțină apă! Copiii noștri suferă de sete! Dar Dovran a încuiat poarta. — Plecați! Este apa mea! În acea seară, Soarele, care văzuse totul de pe cer, a coborât pe pământ sub chipul unui copil desculț. A bătut la poarta lui Dovran. — Om bun, dă-mi o cană cu apă. Dovran a râs. — Apă? Pentru un străin? Niciodată! Copilul a privit spre cer. — Atunci dă-mi măcar o bucată de pâine. — Pleacă! — Un singur bob de grâu? — Nici atât! Atunci copilul s-a transformat într-o lumină atât de puternică, încât Dovran a căzut în genunchi. În fața lui stătea Soarele. — Ai primit de la mine lumină fără să plătești. Căldură fără să ceri. Am copt grâul tău și am îndulcit fructele livezilor tale. Dar tu nu ai fost în stare să dăruiești nici măcar un bob. Dovran s-a speriat. Dar, chiar și atunci, lăcomia lui a fost mai puternică decât frica. S-a repezit spre Soare cu un sac uriaș. — Dacă te prind, toată lumina va fi numai a mea! Și a încercat să ascundă Soarele în sac. Atunci cerul s-a întunecat. Un tunet a zguduit pământul. Iar Soarele a rostit: — Ai vrut să mă ascunzi și să păstrezi lumina doar pentru tine. De astăzi, vei purta culoarea mea, dar nu vei mai putea ascunde nimic! În aceeași clipă, trupul lui Dovran a început să se umfle. S-a făcut mare. Și mai mare. Pielea i s-a făcut portocalie și lucioasă, iar pântecele i s-a umplut cu sute de semințe. Omul cel zgârcit s-a transformat în primul dovleac. Soarele l-a așezat în mijlocul grădinii și i-a spus: — Ai refuzat să dai un singur bob. Acum vei purta sute de semințe în tine, iar oamenii te vor deschide și le vor împărți. Din semințele primului dovleac au crescut alte plante, care s-au întins peste garduri, prin grădini și peste câmpuri. Iar când a venit toamna, fiecare familie din sat a primit câte un dovleac mare și auriu. Din pulpa lui au făcut mâncare. Din semințe au păstrat pentru anul următor. Și nimeni nu a mai suferit de foame. De atunci, dovleacul este mare și rotund, ca pântecele unui om care a vrut să adune totul pentru sine. Poartă culoarea aurie a Soarelui pe care Dovran a încercat să-l fure. Și ascunde în el sute de semințe, pentru ca ceea ce odinioară un om a refuzat să împartă să poată fi dăruit, an după an, tuturor. Iar bătrânii spun că, dacă bați ușor într-un dovleac copt și auzi un sunet gol, acela este ecoul hambarelor lui Dovran… hambare care au fost cândva pline de bogății, dar goale de bunătate. Pentru că adevărata bogăție nu este ceea ce strângi și ascunzi, ci ceea ce lași în urma ta pentru ceilalți. 🎃🍂

About