@dcpx_minhminhss: Combo Dầu Gội - Xả Blaisom. Làm sạch nhẹ nhàng - Dưỡng ẩm sâu - Suôn mượt tự nhiên#daugoixa #combodaugoixa #combodaugoixablaisom #xuhuong

dcpx_minhminhss
dcpx_minhminhss
Open In TikTok:
Region: VN
Monday 17 August 2026 12:22:43 GMT
2
1
0
0

Music

Download

Comments

There are no more comments for this video.
To see more videos from user @dcpx_minhminhss, please go to the Tikwm homepage.

Other Videos

Timp de zece ani L-am căutat pe Dumnezeu. Am încercat să înțeleg ce este, de unde vine, dacă a existat dintotdeauna și ce ar putea exista dincolo de realitatea pe care o cunoaștem. Până într-o seară, când am realizat că poate tocmai încercarea de a-L defini era problema. Am pornit de la ideea biblică a începutului și am privit simbolic trei elemente fundamentale: timpul, spațiul și materia. Ele par imposibil de separat în modul în care experimentăm existența. Dacă ai materie și timp, dar nu ai spațiu, unde se află materia? Dacă ai spațiu și materie, dar nu ai timp, când există? Atunci apare întrebarea: dacă Dumnezeu este sursa tuturor acestora, unde era Dumnezeu înaintea lor? Dar chiar întrebarea este problematică. „Unde?” presupune deja spațiu, iar „înainte” presupune timp. Dacă spun că Dumnezeu este „în afara” Universului, folosesc din nou o noțiune spațială. Dacă spun că „a existat dintotdeauna”, Îl introduc într-un timp infinit. Mi-am dat seama că încercam să înțeleg ceea ce consider Absolutul folosind instrumentele unei minți care există tocmai în interiorul timpului și spațiului. Poate că nu Dumnezeu trebuie redus la capacitatea minții noastre, ci noi trebuie să acceptăm limitele instrumentului cu care încercăm să-L înțelegem. După zece ani am ajuns astfel la un singur cuvânt: ESTE. Nu „a fost”, pentru că apare trecutul. Nu „va fi”, pentru că apare viitorul. Nu „este undeva”, pentru că apare spațiul. Nu „este făcut din ceva”, pentru că apare materia. Pur și simplu: ESTE. În acea seară am adormit cu această concluzie. După ce am adormit, am devenit conștient într-o stare neobișnuită. Simțeam vibrații puternice și ceea ce percepeam ca energie. Îmi vedeam camera, simțeam ceva asemănător unui vânt, iar în mână aveam ceea ce părea a fi o sferă. Nu pot demonstra ce a fost și nici nu vreau să transform experiența într-o dovadă. Dar pentru mine momentul în care s-a produs are o semnificație profundă. După ani în care încercasem să găsesc răspunsul prin cuvinte, experiența a venit fără explicații: vibrație, energie, vânt, sferă și simplul fapt de a fi conștient. Poate că aici se află și limita religiilor. Orice încercare de a-L descrie pe Dumnezeu trece prin limbajul omenesc, iar limbajul delimitează. În clipa în care spun „Dumnezeu este…”, ceea ce adaug după „este” devine deja o caracteristică. Harta nu este teritoriul, iar conceptul despre Dumnezeu nu este Dumnezeu. Căutarea mea nu s-a încheiat pentru că am înțeles ce este Dumnezeu. S-a încheiat pentru că am acceptat că poate adevărata Lui natură nu poate fi cuprinsă de mintea mea. Și atunci a apărut următoarea întrebare: Cine sunt eu? Numele meu mi-a fost dat. Corpul meu se schimbă. Gândurile apar și dispar. Emoțiile vin și pleacă. Amintirile se modifică. Și totuși există ceva care este conștient de toate acestea. Dacă pot observa un gând, cine este cel care îl observă? Dacă las pentru o clipă deoparte numele, corpul, trecutul, profesia, convingerile și povestea pe care o numesc „viața mea”, rămâne un fapt elementar: EU SUNT. Am început căutând răspunsul la întrebarea „Ce este Dumnezeu?” și am ajuns la ESTE. Acum începe o altă căutare: „Cine sunt eu?” Iar punctul ei de plecare este EU SUNT. Nu afirm că omul este Dumnezeu. Nu vreau să înlocuiesc un mister cu o altă concluzie. Dar rămâne întrebarea care, pentru mine, merită explorată mai departe: Care este relația dintre „ESTE” și „EU SUNT”? Poate că între aceste două afirmații se află întreaga căutare.
Timp de zece ani L-am căutat pe Dumnezeu. Am încercat să înțeleg ce este, de unde vine, dacă a existat dintotdeauna și ce ar putea exista dincolo de realitatea pe care o cunoaștem. Până într-o seară, când am realizat că poate tocmai încercarea de a-L defini era problema. Am pornit de la ideea biblică a începutului și am privit simbolic trei elemente fundamentale: timpul, spațiul și materia. Ele par imposibil de separat în modul în care experimentăm existența. Dacă ai materie și timp, dar nu ai spațiu, unde se află materia? Dacă ai spațiu și materie, dar nu ai timp, când există? Atunci apare întrebarea: dacă Dumnezeu este sursa tuturor acestora, unde era Dumnezeu înaintea lor? Dar chiar întrebarea este problematică. „Unde?” presupune deja spațiu, iar „înainte” presupune timp. Dacă spun că Dumnezeu este „în afara” Universului, folosesc din nou o noțiune spațială. Dacă spun că „a existat dintotdeauna”, Îl introduc într-un timp infinit. Mi-am dat seama că încercam să înțeleg ceea ce consider Absolutul folosind instrumentele unei minți care există tocmai în interiorul timpului și spațiului. Poate că nu Dumnezeu trebuie redus la capacitatea minții noastre, ci noi trebuie să acceptăm limitele instrumentului cu care încercăm să-L înțelegem. După zece ani am ajuns astfel la un singur cuvânt: ESTE. Nu „a fost”, pentru că apare trecutul. Nu „va fi”, pentru că apare viitorul. Nu „este undeva”, pentru că apare spațiul. Nu „este făcut din ceva”, pentru că apare materia. Pur și simplu: ESTE. În acea seară am adormit cu această concluzie. După ce am adormit, am devenit conștient într-o stare neobișnuită. Simțeam vibrații puternice și ceea ce percepeam ca energie. Îmi vedeam camera, simțeam ceva asemănător unui vânt, iar în mână aveam ceea ce părea a fi o sferă. Nu pot demonstra ce a fost și nici nu vreau să transform experiența într-o dovadă. Dar pentru mine momentul în care s-a produs are o semnificație profundă. După ani în care încercasem să găsesc răspunsul prin cuvinte, experiența a venit fără explicații: vibrație, energie, vânt, sferă și simplul fapt de a fi conștient. Poate că aici se află și limita religiilor. Orice încercare de a-L descrie pe Dumnezeu trece prin limbajul omenesc, iar limbajul delimitează. În clipa în care spun „Dumnezeu este…”, ceea ce adaug după „este” devine deja o caracteristică. Harta nu este teritoriul, iar conceptul despre Dumnezeu nu este Dumnezeu. Căutarea mea nu s-a încheiat pentru că am înțeles ce este Dumnezeu. S-a încheiat pentru că am acceptat că poate adevărata Lui natură nu poate fi cuprinsă de mintea mea. Și atunci a apărut următoarea întrebare: Cine sunt eu? Numele meu mi-a fost dat. Corpul meu se schimbă. Gândurile apar și dispar. Emoțiile vin și pleacă. Amintirile se modifică. Și totuși există ceva care este conștient de toate acestea. Dacă pot observa un gând, cine este cel care îl observă? Dacă las pentru o clipă deoparte numele, corpul, trecutul, profesia, convingerile și povestea pe care o numesc „viața mea”, rămâne un fapt elementar: EU SUNT. Am început căutând răspunsul la întrebarea „Ce este Dumnezeu?” și am ajuns la ESTE. Acum începe o altă căutare: „Cine sunt eu?” Iar punctul ei de plecare este EU SUNT. Nu afirm că omul este Dumnezeu. Nu vreau să înlocuiesc un mister cu o altă concluzie. Dar rămâne întrebarea care, pentru mine, merită explorată mai departe: Care este relația dintre „ESTE” și „EU SUNT”? Poate că între aceste două afirmații se află întreaga căutare.

About