Iubiții mei, Astăzi, 7 septembrie, aproape trei milioane de elevi, școlari și preșcolari încep un nou an școlar. Iar pe mine, în drumul meu de la Viena spre București și, de aici, prin Comănești, către Iași, gândul mă poartă mereu la ei. La cei mici, care pășesc spre școală tremurând de emoție, strânși în brațe de mama sau de tata de parcă ar urma să intre nu în clasa pregătitoare, ci direct în linia întâi pe front. Cei mai mari, desigur, par să nu mai aibă nicio emoție. Cel puțin așa vor ei să credem. Au aerul acela de oameni care cunosc deja sistemul, profesorii, pauzele și, mai ales, toate metodele prin care o temă poate fi „uitată” acasă. În jurul lor, întregul alai de părinți și bunici, care au și pregătit acest moment până în dinți: cămăși, pantaloni, rochițe, pantofi, adidași, fundițe, ghiozdane și toate cele trebuincioase. Apropo, oare vom avea și noi vreodată uniformă în școală? Una adevărată, care să ne amintească măcar câteva ore pe zi că, în fața educației, copiii ar trebui să fie egali? Ghiozdanele sunt și ele echipate ca pentru o mică expediție: caiete, creioane, pixuri, penare, carioci, rigle și toate celelalte rechizite. Deși, să fim serioși, în anul 2026 există o „rechizită” care amenință să le înlocuiască pe toate: nelipsitul telefon. Uneori atât de deștept, încât mă întreb dacă nu cumva, în curând, îl vom trimite pe el la școală, iar copilul va rămâne acasă. Dar, dincolo de zâmbete și de emoția frumoasă a acestei zile, există o altă realitate. Una despre care ne place mai puțin să vorbim. Printre acești aproape trei milioane de copii sunt și sute de mii pentru care prima zi de școală nu înseamnă doar bucurie. Sunt copiii care au avut „neșansa” să vină pe lume într-o familie cu mai mulți frați. Copiii care au un părinte bolnav. Copiii crescuți de bunici. Copiii care nu mai au mamă sau tată, sau, uneori, nu-i mai au pe niciunul. Pentru ei, primul contact cu colegii și cu sala de clasă poate deveni, dacă nu un șoc, măcar o amintire pe care ar da orice să o poată uita. Nu voi vorbi astăzi prea mult despre batjocura pe care mulți dintre ei o vor îndura. Despre râsetele provocate de o pereche de pantofi rupți, de pantalonii prea scurți, de geaca prea mare sau de ghiozdanul care, în realitate, este o sacoșă. Dar cei dintre noi care am prins vremuri mai grele știm bine un lucru: niciodată hainele prea lungi, încălțările uzate, trăistuța sau punga purtată în loc de ghiozdan n-au făcut vreun copil să se simtă mândru. Sărăcia nu doare numai când ți-e foame. Uneori doare cel mai tare când intri în clasă, când ceilalți se uită, râd, ….tu trebuie să cobori ochii, iar când ai numai șapte, opt sau zece ani, ai vrea să te faci atât de mic încât să nu te mai vadă nimeni. O știți deja: în această toamnă, prin campania „Grăuntele de Muștar”, care unește cele patru mari proiecte ale noastre — Grăunte de Iubire, Încălțăm România Desculță, Dăruim Speranță și Centrul de Excelență Damian și Cozma — încercăm să redăm demnitatea și speranța unui număr de 16.176 de copii. …Șaisprezece mii o sută șaptezeci și șase și nici măcar aici nu i-am socotit pe cei câteva sute care au apărut în ultimele zile, pe ultima sută de metri, în lunga noastră listă a vieții. O listă care, fără supărare, poate purta și un alt nume: lista rușinii României anului 2026. Pentru că într-o țară în care vorbim atât de mult despre viitor, nu putem accepta ca viitorul să meargă la școală desculț. Pentru acești copii am trudit de la începutul verii. Alături de mine a fost și este o echipă de sacrificiu, formată din oameni care, în lunile acestea, aproape că au uitat ce înseamnă zi liberă, concediu sau vacanță. Pentru acești copii am făcut un festival, am susținut conferințe, am bătut la mii și mii de uși, iar prin televiziuni, site-uri și rețelele de socializare am încercat să batem la alte milioane. Și am ajuns astăzi, în dimineața începerii școlii, să mai avem nevoie de mai puțin de 1.750 de oameni cu suflet mare. - @pr.dandamaschin