Dimineața, porumbul foșnea în lan, iar roua rece ne uda încălțările până la glezne. Atunci știam, fără să ne spună nimeni, că toamna venise cu adevărat. În curte, mama pregătea coșurile și câteva merinde pentru ziua lungă. Tata își punea cămașa veche de lucru, bunicul își lega bine opincile, iar noi, copiii, ne strecuram printre adulți, bucuroși că avem și noi „treabă”. Ruperea știuleților făcea un zgomot sec, iar frunzele uscate ne zgâriau mâinile. Aerul mirosea a pământ reavăn, coceni și fum de lemn. Din când în când, bunica ne striga de la marginea lanului: — Nu stați degeaba, măi copii! Puneți porumbul în grămadă! Noi râdeam și ne întreceam cine umple primul coșul. La prânz, mâncam pâine cu slănină, brânză și ceapă, stând pe un sac întins la umbra unui car. Seara, când se lăsa răcoarea, gospodăria se umplea de știuleți galbeni. În tindă mirosea a sobă încinsă și a mâncare caldă. Eram obosiți, dar mulțumiți. Astăzi, multe lucruri se fac mai repede și mai ușor. Dar parcă toamna nu mai are același sunet. Poate că n-am uitat copilăria. Poate doar ne-am îndepărtat prea mult de ea. Voi vă mai amintiți prima zi de cules porumbul din copilărie? Cum era la voi în sat? - @vasileoriginal