Omul care te rănește, apoi se supără pe reacția ta, nu regretă întotdeauna ce a făcut. Uneori, regretă doar că nu ai tăcut. Există oameni care vor să aibă libertatea de a te răni, dar nu suportă să ai curajul de a le spune că te doare. Vor să le înțelegi greșelile, să le accepți ieșirile, să le ierți cuvintele și să le găsești scuze pentru comportament. Dar când obosești să mai înghiți în sec și îndrăznești să spui „M-ai rănit!”, dintr-odată, tu devii problema. Nu mai contează ce ți-au făcut. Contează cum ai reacționat tu. Nu mai contează lacrimile pe care ți le-au provocat. Contează că ai ridicat vocea. Nu mai contează câte limite au încălcat. Contează că, în sfârșit, ai pus una. Și uite așa, cu o abilitate aproape incredibilă de a răsturna lucrurile, cel care a provocat rana ajunge să pozeze în victimă, iar cel care suferă ajunge să se simtă vinovat. Dar hai să punem o întrebare incomodă… Dacă ești atât de deranjat de reacția celui pe care l-ai rănit, te-ai întrebat vreodată cât de deranjat ar fi trebuit să fii de propriul tău comportament? E ușor să ceri respect după ce ai fost lipsit de el. E ușor să ceri blândețe după ce ai fost crud. E ușor să ceri liniște după ce ai fost furtună în sufletul altcuiva. Greu este să te oprești, să-ți înghiți orgoliul și să spui: „Am greșit. Înțeleg de ce te-am rănit. Îmi pare rău.” Pentru că adevărata maturitate nu se vede în felul în care îți aperi imaginea în fața celorlalți, ci în felul în care îți asumi ceea ce ai făcut atunci când nimeni nu te obligă să o faci. Și să mai lămurim ceva… Nu, faptul că ai fost rănit nu îți dă dreptul să rănești la rândul tău. Cuvintele pot fi nedrepte de ambele părți, iar fiecare trebuie să-și asume propriile greșeli. Dar niciun om nu este obligat să tacă doar pentru ca altul să nu fie nevoit să-și confrunte propriile fapte. Tăcerea celui rănit nu este dovada nevinovăției celui care a rănit. Uneori, este doar dovada că acel om a obosit să mai lupte pentru a fi înțeles. Așa că, înainte să condamni reacția cuiva, întoarce-te puțin la momentul în care ai provocat-o. Întreabă-te nu doar de ce a reacționat așa, ci și ce ai făcut tu înainte ca acel om să ajungă la limită. Iar dacă, după toate acestea, singurul lucru pe care îl regreți este că nu a tăcut… Atunci poate că nu te doare că l-ai rănit. Te doare că nu mai poți controla felul în care își apără propria demnitate. Iar asta, omule, nu este iubire. Nu este respect. Și cu siguranță nu este asumare. Este doar orgoliul unui om care vrea să aibă ultimul cuvânt, chiar și atunci când el a provocat prima rană. Știi care este una dintre cele mai comode forme de ipocrizie? Să te declari rănit de consecințele propriului comportament și să uiți că ai fost autorul cauzei. Uneori, nu pierzi un om pentru că a cerut prea mult. Îl pierzi pentru că ai considerat prea mult chiar și minimul pe care îl merita. Iar cea mai dureroasă consecință a propriului comportament nu este întotdeauna că cineva pleacă. Este că, într-o zi, acel om pleacă fără să mai încerce să te convingă de ce l-ai rănit. Și să nu confunzi niciodată tăcerea celui care a plecat cu dovada că ai avut dreptate. Uneori, este doar dovada că a obosit să mai lupte pentru adevăr cu omul care ar fi trebuit să-l caute alături de el. #Relatii #Psihologie #Adevar #Asumare #Orgoliu - @file.de.suflet